Povestiri la o bere

Omul a venit pe insulă însurat și, după câteva zile cu Gabriella, a ajuns în punctul în care îi explică femeii că se simte bine cu ea, că îl atrage cum îl privește, dar că, undeva în interiorul lui, simte că face ceva greșit.

Extraordinar instinct.

Sherlock Holmes cu șort de baie.

Mai lipsea să se uite direct în cameră și să spună:
„Băieți... încep să cred că nevastă-mea s-ar putea supăra.”

Între timp, Gabriella îi pregătește un date romantic pe plajă. Cort, lumânări, atmosferă, priviri, discuții.

Prințu’ intră acolo ca bărbat însurat și după trei lumânări parfumate începe să analizeze dacă nu cumva Universul i-a trimis un semn.

Universul n-a trimis nimic, Prințule.

E producția.

Dar cel mai frumos e că amândoi au pierdut noțiunea timpului și ar mai fi vrut să stea.

Normal.

Și eu pierd noțiunea timpului când beau bere, dar măcar nu mă trezesc după trei ore explicând că am o conexiune emoțională cu ospătărița.

Și aici intră Bianca în poveste.

Producția, care aparent anul ăsta a angajat oameni direct de la departamentul „Hai să vedem cât rezistă omul până pocnește”, le pune fetelor televizor și le arată imaginile aproape în timp real.

Bianca îl vede pe soțul ei la lumânare cu Gabriella.

Prințu’ vorbește despre priviri.
Gabriella îl privește.
Prințu’ se simte privit.
Bianca privește și ea.

Numai că din altă vilă și cu tensiunea de 380.

Și explodează.

Pe bună dreptate, într-o anumită măsură.

Pentru că una e să afli peste două săptămâni că bărbatul tău a descoperit „o conexiune”.

Alta e să vezi transmisia aproape live, ca la Champions League.

Mai lipsea tabela:

MARCO – GABRIELLA 1-0
Minutul 67: contact vizual periculos.
VAR: Bianca.

Eu unul îl admir pe Prințu’.

Trebuie să ai un anumit tip de curaj să stai cu o femeie pe plajă, la lumânări, să-i spui că te atrage și apoi să declari:

„Simt că greșesc.”

Nu, Prințule.

Când ai pus sare în loc de zahăr, simți că greșești.

Aici ai primit și reluarea fazei.

În slow motion.

Din trei unghiuri.

Cu nevasta la televizor.

Asta nu mai e presimțire.

E proces-verbal.

În concluzie, Insula Iubirii continuă să demonstreze un lucru important:

Poți să duci omul la 8.000 de kilometri de casă, să-i iei telefonul, să-l bagi într-o vilă cu piscină și să-i pui în jur femei frumoase.

Dar n-ai cum să-i iei capacitatea de a lua o decizie proastă și apoi s-o explice timp de 14 minute ca pe o călătorie spirituală.

Eu rămân la bere.

Are și ea ispitele ei.

Dar măcar dimineața nu trebuie să-i explic nevestei că între mine și Heineken „s-a creat o conexiune”.

Am văzut aseară Polonia – România.

Tot.

Până la capăt.

Pentru că aparent, undeva în viață, am făcut ceva foarte rău și acum plătesc.

În primele 20 de minute chiar am avut speranțe. Am zis:
„Bă, jucăm fotbal!”

Asta a fost prima greșeală.

În minutul 22, Drăgușin ia roșu și de acolo România a trecut de la fotbal la programul „Supraviețuire în sălbăticie”.

Lewandowski dă primul.
După pauză îl dă și pe al doilea.

3-0.

4-0.

5-0.

La 5-0 deja nu mai eram supărat. Eram curios.

E ca atunci când îți scapă telefonul pe scări și după primele trei trepte nu mai alergi după el. Stai sus și te uiți să vezi până unde ajunge.

Minutul 86.

Lewandowski: 6-0.

HAT-TRICK.

Omul are 38 de ani și aseară a alergat printre ai noștri de parcă venise să-și ia copilul de la grădiniță.

La final am aflat și statistica frumoasă:

3 meciuri.
3 înfrângeri.
12 goluri primite.

Asta nu mai e Nations League.

E Glovo.

Venim, luăm șase și plecăm.

Singurul lucru pozitiv e că la 6-0 nu mai poți spune că „ne-a lipsit puțin”.

Ne-a lipsit fotbalul.

În rest, foarte bine.

Hai România! 🇷🇴

Că la 7-0 începea să fie lipsă de respect.

M-am trezit, mi-am făcut cafeaua și am deschis știrile.

Călin Georgescu fusese ridicat din trafic, dus la DIICOT, percheziționat, reținut, încătușat și băgat o noapte în arest.

Am zis:

Mamă, am dormit mult.

După care, până să termin cafeaua, omul era iar afară.

Control judiciar.

Eu dacă duc mașina la ITP stau mai mult.

Acum, procurorii îl acuză de o poveste cu grup infracțional organizat și o presupusă înșelăciune de peste un milion de euro.

Nu știu dacă e vinovat sau nu. Asta trebuie să stabilească instanța.

Eu am altă nelămurire.

Cum dracu' ajungi să ai în viața ta o poveste de UN MILION DE EURO?

Eu dacă dispar 50 de lei din casă fac comisie de anchetă.

Întreb nevasta.

Întreb copilul.

Mă uit sub canapea.

Reconstitui ultimele 48 de ore.

La un milion de euro cred că nici nu mai întreb unde sunt.

Presupun că au o viață mai bună și încerc să merg mai departe.

Și cel mai spectaculos e ritmul.

Luni: cătușe.

Marți: control judiciar.

Miercuri: eu citesc știrile și încerc să înțeleg ce episod am ratat.

România nu mai e țară.

E serial.

Dacă te duci două zile la munte și n-ai semnal, când te întorci trebuie să vezi „Anterior, în România...” ca să înțelegi cine mai e liber, cine e reținut și cine candidează.

Eu momentan sunt liber.

N-am control judiciar.

N-am prejudiciu de un milion de euro.

Am doar trei beri în frigider.

Și, având în vedere climatul actual, prefer să nu declar proveniența lor.

S-au anunțat concurenții de la noul sezon Power Couple.

Nouă cupluri de vedete.

Cel puțin așa scrie în comunicat.

Am deschis lista.

Am citit-o.

Am mai citit-o o dată, pentru că am presupus că prima dată nu eram suficient de conectat la societatea contemporană.

După care am început să caut pe Google.

Și aici am o problemă.

Dacă pentru a afla cine este vedeta trebuie să caut pe Google cine este vedeta, s-ar putea ca termenul „vedetă” să fi suferit niște modificări legislative fără să fiu eu informat.

În alte vremuri, când spuneai „vedetă”, exista măcar posibilitatea s-o recunoască și mama.

Acum avem:

„creator de conținut cu o comunitate foarte activă în online.”

Asta este noua unitate de măsură a celebrității.

Nu mai contează să știe lumea cine ești.

Contează să ai comunitate.

Și eu am comunitate.

Am grupul de WhatsApp al blocului.

Suntem 46.

Doi nu plătesc întreținerea și unul trimite „Bună dimineața” cu trandafiri în fiecare zi.

Suntem extrem de activi.

Poate intrăm la Asia Express.

M-am uitat totuși atent la lista de la Power Couple.

Alina Dumitru.

Campioană olimpică.

Da.

Aici tac.

Când ai medalie olimpică, nu trebuie să-mi explici în paranteză cine ești.

Eric de Oliveira.

Îl știm.

Ionuț Pitbull Atodiresei.

Îl știm.

Radu Valahu.

Îl știm.

După care începe examenul.

Bogdan Medvedi și Oana Zara.

Pauză.

Adrian Elicopter și Iorga.

Pauză mai mare.

Adrian Elicopter sună mai puțin a concurent Power Couple și mai mult a omul pe care îl suni când trebuie să duci trei paleți urgent la Tulcea.

„Cu cine ai trimis marfa?”

„Cu Adrian Elicopter.”

„A, perfect. Ajunge într-o oră.”

Mai avem Gami și Erika Aylin.

Gami are, conform prezentării oficiale, peste două milioane și jumătate de urmăritori. Deci omul este, fără discuție, foarte cunoscut unei anumite generații.

Problema este că eu fac parte aparent din generația care, când aude „Gami”, se gândește dacă nu cumva lipsește o literă.

Mai sunt Bvcovia și Alexandra Elena.

Pe Bvcovia îl știu.

Deci încă sunt conectat.

Am puls.

Nu trebuie să-mi cumpere familia telefon cu taste mari.

Și Sebastian Coțofană cu Bianca Hîrsana.

Pe Coțofană îl știm de la radio și din online. Bianca este inginer medical și, potrivit prezentării oficiale, este discretă cu viața personală.

Ceea ce este absolut normal.

Doar că am ajuns la o emisiune cu „vedete” unde unele persoane sunt prezentate publicului exact prin explicația că nu sunt persoane publice.

E superb.

În ritmul ăsta, sezonul următor particip și eu cu vecina de la trei.

Ea lucrează la cadastru.

Nu apare nicăieri.

Perfect.

VEDETĂ.

Și nu am absolut nimic cu oamenii ăștia.

Poate sunt simpatici.

Poate fac un sezon excelent.

Poate după trei episoade ajung să țin cu Adrian Elicopter de parcă am făcut armata împreună.

Problema mea este cu termenul.

Pentru că televiziunile au început să folosească expresia „vedetă” cum folosesc restaurantele cuvântul „artizanal”.

Pui orice pe farfurie, presari niște pătrunjel:

ARTIZANAL.

Ai 300.000 de urmăritori și trei reel-uri cu două milioane de vizualizări:

VEDETĂ.

Mai demult aveai actori, cântăreți, sportivi, prezentatori, oameni pe care îi recunoșteai când apăreau pe ecran.

Acum ai:

„creator digital, antreprenor, lifestyle enthusiast și storyteller.”

Ce faci concret?

„Content.”

Ce fel de content?

„Content de lifestyle.”

Adică?

„Chestii.”

Aaaaa.

VEDETĂ.

Și tocmai asta mă enervează la Power Couple, pentru că formatul chiar îmi place.

În sezoanele trecute aveai suficiente nume pe care le vedeai în distribuție și spuneai:

„A, pe ăsta vreau să-l văd cum se descurcă.”

În sezonul 3 au fost Sandra Izbașa, ADDA, Cătălin Zmărăndescu, Marius Urzică, NiCK NND și Oase, alături de alte cupluri.

Adică oameni pentru care nu trebuia să primești înainte de emisiune un PDF intitulat:

„CINE SUNT CONCURENȚII – GHID DE UTILIZARE.”

Acum jumătate din experiență va fi:

– Cine-i ăsta?

– Influencer.

– Cu ce?

– Nu știu.

– Și ea?

– Tot influencer.

– Ce face?

– Instagram.

– Aha.

– Are 700.000.

– De ce?

– Urmăritori.

– Am înțeles. Dar de ce?

Aici se încheie conversația.

Am și o teorie.

În câțiva ani nu se vor mai căuta vedete pentru emisiuni.

Vor lua direct oameni de pe stradă și le vor pune titulatura după.

Marian, 43 de ani, creator de experiențe logistice.

Curier.

Georgiana, lifestyle & beauty specialist.

Lucrează la Sephora.

Costel, mobility content creator.

Taximetrist.

Bogdănescu, digital storyteller.

Stă pe Facebook și se plânge.

...

Stai puțin.

Cred că tocmai am devenit eligibil.

Retrag tot ce am spus.

Antena 1, mesaj în privat.

Vin și singur dacă trebuie.

Îmi inventați voi iubită până încep filmările.

Văd că la partea de vedete ne descurcăm deja.

A început școala.

Știu asta nu pentru că am copil de dus dimineața, nici pentru că urmăresc calendarul Ministerului Educației.

Știu pentru că Bucureștiul nu se mai mișcă.

În august puteai să traversezi orașul aproape civilizat. Plecai de acasă și, dacă aveai puțin noroc, ajungeai unde voiai în aceeași etapă a vieții.

Acum Google Maps îți spune:

„23 minute.”

Pleci.

După 23 de minute îți spune:

„41 minute.”

După încă 20:

„38 minute.”

Practic, nu mai este aplicație de navigație.

Este aparat de păcănele cu minute.

Am plecat zilele trecute dimineața să rezolv ceva în oraș.

Nimic important.

Dacă era important, plecam de cu seară.

Am intrat în coloană și acolo am rămas.

După o vreme am început să cunosc oamenii din jur.

În stânga aveam un domn într-un Logan.

În dreapta, o doamnă într-un SUV care vorbea la telefon prin Bluetooth cu o persoană pe care, după volumul conversației, cred că o auzeau și cei fără Bluetooth.

În față aveam un tată cu un copil pe bancheta din spate.

Copilul avea ghiozdan.

M-am uitat la el.

Era mic.

Clasa întâi, probabil.

Mi-am zis:

„Săracul, are emoții.”

După cât am stat în trafic, când am ajuns la următorul semafor cred că era deja într-a treia.

La un moment dat am început să dezvolt o relație cu Loganul din stânga.

Nu verbal.

Relațiile adevărate nu au nevoie de cuvinte.

El încerca să intre în fața mea.

Eu nu-l lăsam.

Eu încercam să intru în fața lui.

El nu mă lăsa.

Ne respectam.

Eram doi bărbați maturi care luptau pentru 3,7 metri de asfalt, deși amândoi urma să stăm opriți încă 25 de minute.

La un moment dat l-am lăsat.

Mi-a făcut avarii.

I-am făcut semn.

Din clipa aia eram familie.

Dacă ne oprea cineva, probabil îi botezam copilul.

Problema cu traficul din București este că nimeni nu merge pur și simplu undeva.

Toată lumea are o misiune.

Unul duce copilul la școală.

Altul trebuie să ajungă urgent la birou.

Altul are programare.

Altul livrează ceva.

Iar în mijloc sunt eu.

Care am plecat să cumpăr un cablu.

Un cablu.

Există curier.

Există livrare în aceeași zi.

Există internet.

Există probabil drone experimentale.

Dar eu am considerat că este mai eficient să deplasez 1.800 de kilograme de automobil și 90 de kilograme de prost prin București ca să aduc acasă 140 de grame de cablu.

Și toată lumea se grăbește.

Asta îmi place cel mai mult.

Suntem complet opriți, dar ne grăbim foarte tare.

Se face verde.

Mașina din față nu pleacă în primele 0,4 secunde.

Instantaneu:

PAAAAAAM!

Claxon.

Pentru că poate omul din față nu știa.

Poate credea că verdele este decorativ.

Noroc că există cetățeanul din spate care îi transmite printr-un dispozitiv electromagnetic:

„PORNEȘTE ÎN PULA MEA.”

Mai sunt și cei care schimbă banda.

Ăștia sunt optimiștii.

Văd că banda lor stă.

Cealaltă bandă se mișcă 11 metri.

Intră acolo.

În secunda în care intră, banda aia se oprește și începe să meargă cea din care au plecat.

Schimbă iar.

Se oprește.

Schimbă.

Se oprește.

După cinci schimbări sunt cu două mașini mai în spate, dar au sentimentul extraordinar că au participat activ la trafic.

Eu nu mai schimb.

Am ajuns la maturitatea rutieră.

Îmi aleg banda și accept destinul.

Dacă banda mea ajunge la Brașov, merg la Brașov.

Îmi iau o cameră.

Încep o viață nouă.

Nu mai lupt.

După suficient timp petrecut în coloană începi să observi lucruri.

Vezi oameni mâncând.

Femei machiindu-se.

Bărbați băgându-și degetele în nas cu seriozitatea unui chirurg vascular.

Unul citea ceva pe telefon.

Altul se certa cu Waze.

Asta mi s-a părut superb.

Țipa la Waze:

– UNDE SĂ FAC DREAPTA, MĂ?!

Waze tăcea.

Pentru că Waze este un profesionist.

Eu i-aș fi răspuns:

„Nu știu, Costele. Eu ți-am dat traseul. Tu ai cumpărat apartament în Popești.”

Într-un final am ajuns la magazin.

Am cumpărat cablul.

29 de lei.

Am ieșit satisfăcut.

Misiune îndeplinită.

M-am urcat în mașină și am deschis Maps pentru întoarcere.

54 minute.

M-am uitat la cablu.

M-am uitat la hartă.

M-am uitat iar la cablu.

Pentru prima dată în viață am înțeles de ce unii oameni își abandonează familia și încep o viață nouă în alt județ.

Am intrat înapoi în magazin.

Mi-am mai cumpărat un cablu.

Dacă tot ajung acasă la Crăciun, măcar să nu mai fac drumul ăsta încă o dată.

Am citit că, la PISA 2025, 48% dintre elevii români de 15 ani nu ating nivelul minim de competență la citire. Adică doar 52% îl ating. Ca să nu facem și noi analfabetism funcțional chiar într-o postare despre analfabetism funcțional: asta nu înseamnă că 48% „nu știu să citească”, ci că au dificultăți în a înțelege și folosi informația dintr-un text la nivelul minim măsurat de PISA.

Mi se pare enorm.

Dar apoi intru pe Facebook și-mi trece mirarea.

Internetul românesc este singurul loc în care poți scrie:

„NU ESTE DE VÂNZARE.”

și primul comentariu va fi:

„Preț?”

Al doilea:

„Ultimu preț.”

Al treilea:

„Schimbi cu golf 4 1.9 alh plus diferenta din partea ta?”

Și undeva, inevitabil:

„Unde se afla locația?”

Sub o postare în care scrie:

BUCUREȘTI. SECTOR 4.

Nu cred că oamenii ăștia nu știu să citească.

Cred că citesc selectiv.

Ochii văd literele, creierul primește notificarea, dar refuză coletul.

E ca la curier:

„Destinatar indisponibil. Încercăm din nou mâine.”

Și nu sunt doar cei care nu înțeleg.

Mai există o categorie superbă.

Agramatul ofensiv.

Ăsta nu doar că scrie prost.

Ăsta te și ceartă.

„Învață să scri înainte să comentezi.”

Cu un singur „i”.

Îmi place enorm încrederea.

Este echivalentul intelectual al unui om care intră cu mașina în șanț, coboară, se uită la tine și spune:

„Nu ști să conduci.”

Am văzut oameni scriind:

„vroiam”

„servici”

„copii mei”

„aceiași problemă”

„fi atent”

„nu mai fii prost”

„m-ai bine”

„nu se merită”

și preferatul meu, pentru că deja aici limba română își pune geaca și pleacă:

„Nu ai de cât să...”

Patru cuvinte.

Două victime.

Dar regele absolut al internetului rămâne omul care scrie:

„Sunte-ți penibili.”

Ăsta mă fascinează.

Pentru că omul a simțit că acolo trebuie ceva.

A auzit el că limba română are cratimă.

Nu știe exact unde se montează, dar a montat-o.

E ca un meseriaș care vine să-ți pună aer condiționat și îți montează unitatea externă în sufragerie.

„Șefu', important e că e pus.”

Mai avem și oamenii cu „care” și „pe care”.

Aici nu mă bag prea tare.

Nu pentru că nu știu.

Ci pentru că vreau să trăiesc.

Dacă scrii pe internet că este corect „fata pe care am văzut-o”, în maximum șapte minute apare unul:

„Da ce ești mă profesor?”

Nu.

Dar nici instalatorul nu trebuie să fie profesor ca să observe că ți-ai montat WC-ul în bucătărie.

După aia avem analfabetismul funcțional premium.

Ăsta e mult mai interesant.

Scrii:

„Nu spun că TOȚI șoferii fac asta.”

Comentariu:

„Deci după tine TOȚI șoferii sunt proști?”

Nu.

Am scris literalmente invers.

Omul a citit propoziția, a procesat-o, a întors-o pe dos, a scuturat-o bine și apoi s-a certat cu produsul rezultat.

Asta nu mai e lectură.

E remix.

De fapt, am ajuns să cred că Facebook nu are secțiune de comentarii.

Are Evaluare Națională continuă.

Pui o fotografie cu o pisică:

„Am găsit această pisică în Berceni. Nu este a mea. Caut proprietarul.”

Comentarii:

„Ce rasă e?”

„O dai?”

„E femel?”

„De ce nu o ții?”

„Eu am câine.”

Ultimul este preferatul meu.

Nu ajută cu absolut nimic.

Dar omul avea informația și trebuia evacuată undeva.

EU AM CÂINE.

Mulțumim, Costele.

Baza de date națională a fost actualizată.

Problema adevărată nu este însă că mai greșim câte un „i”.

Mai greșesc și eu.

Toți greșim.

Telefonul corectează aiurea, scrii în grabă, nu vezi o literă, ai băut două beri și dintr-odată „copiii” pare un cuvânt cu un număr exagerat de i-uri.

Se întâmplă.

Problema este combinația mortală:

nu înțeleg ce citesc + nu știu că nu înțeleg + sunt extrem de hotărât să explic altora.

Aici se naște expertul român de internet.

Omul care citește titlul unui articol și corectează studiul.

Omul care nu deschide linkul, dar „știe el”.

Omul care scrie „documenteazate” și îți cere surse.

Și culmea este că eu îi invidiez puțin.

Trebuie să fie extraordinar să ai atâta siguranță.

Eu mai citesc.

Mai verific.

Mai stau să mă gândesc.

Ăsta intră direct:

„Nu este adevărat. Mai informeazate.”

Punct.

A rezolvat.

Educație, economie, medicină, geopolitică.

Dacă îi dai încă 12% baterie, până seara rezolvă și fuziunea nucleară.

Așa că acel procent nu mă mai sperie.

Mă sperie altceva.

Că probabil o parte dintre oamenii despre care vorbim vor citi postarea asta până la jumătate și vor comenta:

„Și care e procentu până la urmă?”

Este sus.

În primul paragraf.

Dar nu-i nimic.

Sunte-ți bine veniți.

Sâmbătă am plecat de acasă cu un obiectiv simplu.

Să-mi cumpăr o pereche de chiloți.

Atât.

Nu apartament. Nu teren intravilan. Nu un rinichi compatibil. Chiloți.

Aveam nevoie de ei pentru că garderoba mea intimă a ajuns într-un punct în care nu mai pot spune că am chiloți, ci mai degrabă că administrez niște textile istorice.

Unii au trecut prin atâtea cicluri de spălare încât elasticul nu mai ține de talie. Ține de amintiri.

La 12:40 eram în mall.

Am intrat într-un magazin și am găsit imediat un stand cu lenjerie.

179 lei.

M-am uitat atent.

Am zis că poate sunt trei perechi.

Nu.

Una.

Am luat chilotul în mână și l-am studiat.

Bumbac.

Elastic.

Două crăci.

Tehnologia pe care omenirea o stăpânește aproximativ din momentul în care a decis că frunza de viță nu mai e suficientă.

179 lei.

La banii ăștia mă așteptam să aibă măcar Bluetooth.

Să-mi spună dimineața:

„Bogdănescule, umiditate 34%, temperatura optimă, stângul este puțin tensionat. Recomand repaus.”

Am întrebat-o pe domnișoara de acolo:

– Ăștia sunt 179?

– Da.

– Și ce fac?

S-a uitat la mine.

– Sunt chiloți.

– Asta știu. Întrebam ce fac în plus.

Nimic.

Doar stăteau acolo, foarte siguri pe ei.

Am găsit alții la 129.

Deja mi se păreau ofertă.

Asta e una dintre marile performanțe ale comerțului modern. Îți arată întâi ceva absurd de scump, iar după cinci minute te uiți la alt obiect absurd de scump și spui:

„Ăștia parcă sunt mai omenești.”

Am luat două perechi.

258 lei.

La casă m-a întrebat dacă vreau pungă.

– Cât e?

– 3 lei.

Am refuzat.

Există o limită.

Pot să plec din magazin cu 258 de lei investiți în zona inghinală, dar nu sunt nebun să dau 3 lei pe pungă.

Am băgat chiloții în buzunarul gecii și am plecat demn.

La 13:18, în fața magazinului, aud:

– Băăă, Bogdănescu?!

Mă întorc.

Marius.

Fost coleg de liceu.

Nu-l mai văzusem de vreo 17 ani.

Marius era genul de om despre care, în liceu, eram convinși că ori ajunge milionar, ori intră la pușcărie.

Se pare că există și varianta a treia:

leasing.

Era îmbrăcat impecabil, avea ceas mare, pantofi lucioși și vorbea permanent la telefon cu oameni cărora le spunea:

– Da, boss, rezolvăm.

N-am aflat ce rezolva.

Dar în cele 40 de minute cât am stat cu el a rezolvat de cel puțin nouă ori.

– Ce faci, mă?
– Bine. Tu?
– Business, frate. Multă treabă. Tu ce faci pe aici?
– Mi-am luat chiloți.

Nu știu de ce i-am spus.

Puteam spune cumpărături.

Puteam spune treburi.

Puteam chiar să mint că am o întâlnire.

Dar creierul meu a decis că după 17 ani, informația fundamentală pe care Marius trebuia s-o primească despre evoluția mea era că tocmai investisem 258 de lei în două perechi de chiloți.

– Hai să mâncăm ceva.

Am mers la food court.

El și-a luat burger.

Eu mi-am luat ceva asiatic, pentru că atunci când vezi mâncare servită într-un bol negru și omul care ți-o dă folosește clești metalici, automat ai impresia că faci o alegere matură.

47 de lei.

Niște tăiței, trei bucățele de pui și două legume care păreau introduse în preparat strict ca martori.

Ne-am așezat.

Marius îmi povestea despre afaceri.

Are proiecte.

Are oameni.

Are niște combinații.

Urmează ceva mare.

Înțelege piața.

La un moment dat mi-a spus:

– Important e să ai cashflow.

Am dat din cap.

N-am vrut să-i spun că eu tocmai refuzasem o pungă de 3 lei.

Mâncam și ascultam.

Și atunci l-am văzut.

În tăițeii mei.

Un fir de păr.

Lung.

Negru.

Ondulat.

L-am ridicat încet cu furculița.

Marius s-a oprit.

Ne-am uitat amândoi la el.

– Bă...

– Da.

– E păr?

– Sper.

Pentru că, analizând lungimea și grosimea, existau și variante mai rele.

Am început expertiza.

Nu era al meu.

Eu nu am părul atât de lung.

Nu era al lui Marius.

Marius mai avea păr doar în zone atent negociate cu genetica.

Am chemat angajata.

– Bună ziua. Am găsit asta în mâncare.

S-a uitat.

– Este un fir de păr.

M-a liniștit.

Pentru o secundă mă temusem că este ingredient tradițional.

– Vă schimbăm porția.

Aici apare o problemă filozofică.

După ce găsești un fir de păr într-o mâncare, nu mai vrei aceeași mâncare din aceeași bucătărie.

E ca și cum ai găsi un șobolan în piscină și recepționera îți spune:

– Nicio problemă, vă mutăm doi metri mai încolo.

Am cerut banii înapoi.

Marius râdea.

– Hai, mă, că un fir de păr nu omoară pe nimeni.

Corect.

Dar există o diferență între lucrurile care nu te omoară și lucrurile pe care nu vreau să le mestec.

Până la urmă și un șiret probabil nu te omoară.

Nu-l vreau carbonara.

Am rămas la masă cu Marius, care mânca liniștit burgerul.

Eu beam o bere.

Pentru dezinfecție.

Bere la draft, 19 lei.

După incidentul cu părul, mi s-a părut o investiție medicală.

Am mai luat una.

Nu pentru că îmi era sete.

Rapel.

La 14:25 ne-am despărțit.

Marius mi-a zis:

– Să mai vorbim, frate!

Replica oficială internațională pentru oamenii care probabil nu vor mai vorbi încă 17 ani.

Am plecat spre parcare.

258 lei chiloții.

38 lei tratamentul preventiv cu bere.

Mâncarea fusese rambursată.

Punga economisită: 3 lei.

Per total, consider că am gestionat financiar ziua aproape impecabil.

Ajung acasă.

Scot chiloții.

Îi desfac.

Mă uit la etichetă.

M.

Eu port XL.

Am stat câteva secunde cu ei în mână.

La 179 lei perechea măcar puteam să-mi iau mărimea potrivită.

Dar nu-i nimic.

Am un plan.

De luni slăbesc.

Până atunci îi țin în dulap.

Lângă celelalte proiecte ambițioase.

Pentru că suntem la început și probabil vă întrebați cine dracu' este Bogdănescu și de ce a apărut pe internet fără să-l cheme nimeni, cred că se impun câteva precizări.

În primul rând, Bogdănescu sunt eu.

N-am venit să vă învăț cum să trăiți.

Nici eu nu știu.

Am încercat de câteva ori și mi s-a părut complicat.

Sunt un om relativ simplu. Îmi plac liniștea, oamenii care nu vorbesc pe speaker în supermarket, berea rece și instituțiile publice în zilele în care nu trebuie să intru în ele.

Am și principii.

Nu multe, că ocupă spațiu.

Cred în familie, prietenie, bun-simț și în faptul că berea care stă de trei săptămâni în frigider nu este alcool, este aliment conservat la rece.

Îmi place să observ lumea.

Problema este că, după ce o observ, simt nevoia s-o și comentez.

Am încercat să mă abțin.

Mi-a trecut.

Așa că, dacă tot ne-am cunoscut, vreau să vă povestesc despre momentul în care am descoperit că sunt un om foarte disciplinat.

S-a întâmplat sâmbătă.

La 11:30 dimineața am deschis frigiderul și am constatat că aveam șase beri.

ȘASE.

Nu știu cum trăiți voi, dar eu când văd șase beri într-un frigider nu văd băutură.

Văd responsabilitate.

Este ca atunci când moștenești un teren.

Din momentul ăla trebuie să ai grijă de el.

Problema era că seara urma să ies cu niște prieteni și îmi promisesem foarte serios: „Bogdănescule, astăzi bei maximum două beri.”

Pentru că sunt adult.

Un bărbat matur trebuie să știe când să se oprească.

La 14:20 am băut prima bere.

Nu se pune.

Era acasă.

Regula cu două beri era pentru ieșit.

Trebuie să stabilim de la început cadrul juridic, altfel ajungem să interpretăm legea după ureche.

La 15:10 am deschis-o pe a doua.

Nici asta nu se punea, pentru că mâncam.

Bere la mâncare este practic sos.

Nemții beau bere la masă de sute de ani și uite ce economie au.

La 16:30 m-a sunat Costică.

Nu știu de ce în viața fiecărui bărbat există un Costică, dar există.

Dacă nu aveți unul, probabil sunteți voi.

Ce faci?

Nimic.

Bem o bere?

M-am uitat lung la telefon.

Era o întrebare-capcană.

Una.

Una.

Am apreciat imediat seriozitatea omului.

Ne-am întâlnit la 17:15 la o terasă.

La 17:17 comandasem deja două beri.

Câte una.

Suntem oameni, nu animale.

Pe la jumătatea berii apare și Sandu.

Sandu este genul de om care nu vine niciodată când îl chemi, dar apare singur când există alcool într-o rază de 800 de metri.

Ce faceți, mă?

Bem una.

Aaaaa. Beau și eu una și plec.

Aici trebuia să-mi dau seama că situația începea să capete caracter penal.

Niciun român din istorie care a spus „beau una și plec" n-a băut una și n-a plecat.

Este o expresie populară.

Ca „vedem noi", „te sun eu" sau „mai durează cinci minute".

La 18:05 terminasem berea.

Și aici a apărut problema.

Nu puteam să plec pur și simplu.

Sandu abia venise.

Ar fi fost urât.

Iar eu pot fi alcoolic, dar nesimțit niciodată.

Am mai comandat una din politețe.

A doua bere, deci.

Perfect regulamentar.

La 18:50 Costică a ridicat sticla și a zis: Bă, parcă merge una mică.

Aici vreau să fac o paranteză.

Nu există „bere mică".

Există bere.

Faptul că recipientul are 330 ml nu modifică natura juridică a evenimentului.

Dar în momentul respectiv n-am avut luciditatea necesară acestei analize.

Am comandat.

La 19:30 eram deja într-o dezbatere foarte serioasă despre motivul pentru care toate capacele de canal ar trebui făcute pătrate.

Sandu susținea că rotund este mai sigur.

Eu susțineam că pătrat este mai cinstit.

Nu mai știu ce însemna asta, dar atunci aveam argumente devastatoare.

La 20:15 am decis să mâncăm.

Am comandat trei porții de mici.

Odată cu micii au venit și trei beri.

Nu le comandase nimeni.

Cel puțin asta susțineam toți.

Ospătarul pretindea contrariul.

Am hotărât să nu stricăm mâncarea cu scandal.

Le-am băut.

La 21:40 aveam deja o teorie economică.

Problema României, conform mie, era că există prea multe farmacii și prea puține terase.

Gândește-te, i-am spus lui Sandu. Când ai văzut ultima dată un om trist la terasă?

Sandu s-a uitat în jur.

Ăla.

La masa de lângă noi era un bărbat singur care se uita în gol.

Excepție statistică.

Știința nu se face după un singur caz.

La 22:30 Costică a propus să schimbăm localul.

Am refuzat categoric.

Eu aveam limită de două beri și deja situația devenise administrativ complicată.

La 22:42 eram în taxi spre Centrul Vechi.

Nu pentru băut.

Pentru atmosferă.

La 23:10 atmosfera ne-a adus câte o bere.

La 00:05 am cunoscut doi băieți din Pitești.

La 00:40 eram prieteni de douăzeci de ani.

Unul dintre ei îmi spunea „nașule".

Nu sunt nașul lui.

Cel puțin sper.

La 01:20 îi explicam unei femei pe care n-o văzusem în viața mea că eu sunt, în esență, un om foarte disciplinat.

De exemplu, azi mi-am propus să beau doar două beri.

S-a uitat la masa noastră.

Și câte ai băut?

Am rămas blocat.

Pentru că nu le numărasem.

Un om obsedat de cifre pierde esența vieții.

Am început să reconstruiesc seara.

Două acasă, dar alea nu se puneau.

Două la prima terasă.

Una mică, deci aproximativ 0,66 bere.

Aia cu micii era alimentară.

După aia atmosfera.

Mai fusese una când veniseră băieții din Pitești.

Sau două?

La un moment dat mi-am dat seama că femeia plecase.

Am apreciat discreția.

La 02:35 am ajuns acasă.

Mi-era foame.

Am deschis frigiderul și am avut parte de o imagine devastatoare.

Mai erau patru beri.

Atunci am înțeles.

Băusem doar două acasă.

Deci respectasem planul.

M-am culcat extrem de mulțumit de mine.

Dimineață m-am trezit îmbrăcat, cu telefonul sub pernă și cu o notificare de la bancă prin care eram informat că la 01:47 plătisem 186 de lei într-un local pe care nu mi-l aminteam.

Pe WhatsApp aveam un mesaj de la un număr necunoscut: „Nașule, respect. Te așteptăm la Pitești."

Am blocat numărul.

Nu pentru că nu-mi plac oamenii.

Dar o relație trebuie să evolueze natural.

M-am ridicat, m-am dus la bucătărie și am deschis frigiderul.

Cele patru beri erau tot acolo.

Reci.

Tăcute.

Loiale.

Și atunci mi-am dat seama că poate ar trebui să vă spun de la început un lucru important despre mine: Îmi place berea.

Nu într-un mod nesănătos.

Într-un mod cultural.

Alții colecționează tablouri, timbre sau experiențe.

Eu prefer experiențele la 5°C.

În rest, sunt Bogdănescu.

Observ lucruri.

Le înțeleg greșit.

Apoi vi le explic cu încredere.

Bine v-am găsit.

Acum scuzați-mă.

Am patru responsabilități în frigider.